CONTRIBUŢII LA DEZVOLTAREA IMAGOLOGIEI
CLARIFICĂRI TERMINOLOGICE PRIVIND TEORIA IMAGINII (IMAGOLOGIA)
Sensul termenului „imagologie”, aşa cum este asumat exclusiv de teoria literară, este impropriu astăzi. Imagologia ar trebui sa fie ştiinţa studierii imaginii, geografia sau gramatica ei. Desigur, literatura se pretează şi ea la o imagologie şi de aceea termenul a fost folosit prima dată de critica literară prin şcoala franceză de literatură comparată. Conform acestei accepţiuni, imagologia se referă doar la imagologia etnologică şi nu la întreaga teorie a imaginii, ceea ce sfidează etimologia cuvântului. De fapt el poate fi şi trebuie să fie extins la întreaga literatură, ca artă a reprezentărilor simulate prin cuvinte. Mai mult decât atât, termenul „imagologie” trebuie extins către teatru şi film, arte foarte apropiate de literatură. Consecvent, el se aplică şi la artele plastice, primele care au folosit imaginea. Aşadar termenul „imagologie” nu poate fi apropriat exclusiv de literatură, chiar dacă ea l-a lansat prima Voi demonstra în detaliu pe parcursul acestui text că majoritatea artelor lucrează cu imaginile, nu doar literatura.. Acestea devin descrieri ce pot constitui reprezentări la fel cum face arta figurativă. O pictură figurativă poate fi descrisă de un scriitor talentat unui orb iar acesta să se bucure de respectiva pictură deşi nu o poate vedea. La fel şi un film.
Desigur, cuvintele din literatură nu pot substitui întotdeauna imaginile din artele vizuale, după cum şi viceversa e la fel de valabilă; filmul făcut după un roman rareori se ridică la înălţimea aşteptărilor. Mulţi se declară dezamăgiţi după ce au citit întâi cartea şi apoi au văzut ecranizarea. Dar lipsa de concordanţă între literatură şi artele vizuale în a-şi traduce una alteia operele nu trebuie să fie o problemă în echivalarea lor la nivel ideal. Nici artistul însuşi nu mai poate crea aceeaşi lucrare după câţiva ani. Factorul dispoziţiei şi al întâmplării de moment dă formă specială oricărei producţii artistice care nu se poate repeta identic peste un timp sau în alt registru de reprezentări.
Atunci când vorbim de imagine tindem să o reducem la bidimensional, nu la tridimensional. Acesta este inclus în noţiunea de „formă”. Această distincţie conceptuală e destul de comodă pentru pedagogia artelor. Ea asociază simplu pictura, desenul şi restul tehnicilor suprafeţei cu imaginea iar sculptura cu forma. De exemplu, în cartea sa „Despre Spiritual în Artă” („Concerning the Spiritual in Art” The floating press: 2008), la pagina 64, Wassily Kandinsky continuă distincţia teoreticienilor secolelor mai vechi între formă şi culoare la care poate fi redusă în general pictura.
Aceste câteva voci din critica literară care vor să înghesuie această noţiune doar la nivelul reprezentărilor (mentale) produse de cuvânt nu au sustenabilitate teoretică. De fapt trebuie procedat invers. Noţiunea de „imagine” trebuie extinsă către informaţiile pe care toţi analizatorii umani (organele de simţ) le oferă din contactul cu mediul proxim, fie ele vizuale, auditive, olfactive sau tactile. Şi da, în „Micul dicționar academicMicul dicționar academic” ( varianta din 2010), cuvântul „imagine” tinde să urmeze distincţia din artele plastice, fiind definit astfel:
„sf [At: MDT / V: (rar) ~nă / Pl: ~ni / E: lat imago, -inis, fr image] 1 Reflectare senzorială în conștiință a unui obiect, sub forma unor percepții sau reprezentări. 2 (Spc) Reprezentare vizuală sau auditivă. 3 (Ccr) Obiect perceput prin simțuri. 4 Reproducere a unui obiect prin intermediul unui sistem optic. 5 (Art) Reprezentare plastică a înfățișării unui obiect, persoane, peisaj din realitate. 6 Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 7 (Fiz) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. 8 (Îs) ~ reală Imagine (7) care se formează din reuniunea directă a razelor reflectate pe un ecran. 9 (Îs) ~ virtuală Imagine (7) care se formează dincolo de suprafața unei oglinzi, prin prelungirea razelor luminoase. 10 (Lit) Figură de stil Si: trop. 11 Idee. 12 (Gmt) Proiecție. 13 Aspect exterior al unei persoane Si: look. 14 Mod cum este percepută o persoană în societate.”
Observăm că termenul se referă la percepţia unei realităţi, începând de la imaginea bidimensională şi ajungând la imaginea pur mentală, produsă de cuvânt. Aceste definiţii nu vizează deloc forma.
Dar, în dicţionarul Oxford forma (tridimensională) este fără echivoc inclusă în chiar prima explicaţie, chiar dacă ea este o statuie, adică o reprezentare artistică.
„1. [countable] a picture, photograph or statue that represents somebody/something
2. [countable] a picture of somebody/something seen in a mirror, through a camera, or on a television, computer, phone, etc.
3. [countable, uncountable] the impression that a person, an organization, a product, etc. gives to the public
4. [countable] a mental picture that you have of what somebody/something is like or looks like
5. [countable] a word or phrase used with a different meaning from its normal one, in order to describe something in a way that produces a strong picture in the mind”
Dicţionarul Cambridge nu precizează clar forma din sculptură, însă deschide larg porţile la punctul 4 pentru realitatea (independentă de percepţia umană) aşa cum este reflectată de o oglindă sau refractată de o lentilă:
„1. a picture in your mind or an idea of how someone or something
2. the way that something or someone is thought of by other people:
3. a mental picture or idea that forms in a reader's or listener's mind from the words that they read or hear:
4. any picture, especially one formed by a mirror or a lens:
5. the reputation that a person, organization, product, etc. has, including the characteristics, appearance, etc.
6. a picture or photograph, especially one shown on a computer or television screen”
Iată că se deschide astfel drumul pentru extinderea nu doar a noţiunii de „imagine” dinspre bidimensional către tridimensional, dar a însăşi celei de „imagologie” dinspre cuvânt către orice este perceput din realitate. Mintea omenească tinde să substituie reprezentarea cu însăşi realitatea la nivelul profund al percepţiei. La nivel conştient, superior, înţelegem că o fotografie e o reprezentare. Însă acest nivel e doar epiderma percepţiei. Orice percepţie stimulează zone profunde şi chiar ancestrale ale minţii în care imaginea pe care o vedem în oglindă nu e asociată cu propria reflexie ci cu o altă fiinţă. Aici este zona în care arta acţionează mai mult decât oriunde altundeva în mintea noastră. Prin obiectul de artă, fie el figurativ sau abstract, percepţia noastră pătrunde într-o anumită realitate concretă, nediferenţiată de cea pe care o avem în acest moment în jurul nostru. La acest nivel sunetul, lumina şi mirosurile sunt condensate în aceeaşi imagine.
Reprezentarea bidimensională a realităţii este percepută integral ca însăşi realitatea, după cum jocul actorului, dacă e bun, reuşeşte să ne transpună într-o altă lume. Ea este inextricabil legată de reprezentarea tridimensională cu alte materiale, aşa cum se întâmplă în sculptură, sau şi cu materiale identice din realitate, aşa cum e scena din scenografie. În cazul scenografiei forma (tridimensională) se află la jumătatea dintre realitatea prozaică şi reprezentarea ei cu alte materiale, specifică sculpturii. Dacă ne gândim că la mai bine de un secol de la experimentele ready made ale lui Marcel Duchamp o bună parte din public încă pune sub semnul întrebării calitatea de artă a realităţii prozaice, scenografia arată că această atitudine e o prejudecată. Recuzita din scenografie e compusă în mare parte din obiecte şi costume preluate ad litteram din viaţa reală. Aşa că, la nivelul percepţiei profunde, între aceste 4 niveluri de reprezentare nu există diferenţe, indiferent dacă reprezentarea artistică este figurativă sau abstractă. Voi detalia această afirmaţie în capitolul dedicat semanticii.
Cele mai vizibile imagini din arte sunt desigur în artele plastice bidimensionale si film. Cele mai puţin vizibile sunt în muzică. Ştiu că propoziţia asta provoacă marelui public confuzie. Corespondenţa dintre sunet şi imagine este acceptată doar de o minoritate de specialişti, deşi noi vedem că filmul le combină armonios pe ambele. Dar echivalenţa dintre unele acorduri sonore din muzică cu imaginile e mai greu de făcut. Şi de aceea o imagologie muzicală va fi mai greu de stabilit în acest moment. Însă armonia sunetelor muzicale au corespondenţă în imagine după cum şi invers, armonia cromatică are muzicalitate. Voi demonstra parţial asta în acel ultim capitol, cel care se adresează exclusiv adulţilor. După cum o reprezentare mnezică are piloni în toate instinctele, la fel şi un analizator precum văzul oferă informaţii corelate cu alţi analizatori; prin urmare informaţiile date de văz se asociază cu cele ale auzului, mirosului şi gustului. Aşa cum delfinii folosesc al 6-lea analizator (ecolocaţia) pentru a-şi face o hartă mentală a mediului lor, mintea omenească creează şi ea hărţi sonore ale imaginilor precum şi hărţi vizuale ale sunetelor. De aici atracţia muzicienilor faţă de imagine sau a artiştilor vizuali către sunet, după cum nici eu, ca artist, n-am „scăpat”…
Imagologia trebuie să fie ştiinţa care se ocupă cu studiul imaginii, fie ea reprezentată de noţiuni particulare precum literatura, forme precum sculptura şi arhitectura sau semne grafice precum pictura, grafica sau fotografia. Studiul imaginii în artele plastice s-a făcut până acum de către artişti şi teoreticieni în corpul generic al teoriei artei. Probleme rămâne doar terminologia. Teoria literară a ajuns prima la acest termen însă nu va putea să-l ţină doar pentru ea pentru că nu are destule argumente. Pe lângă ea a venit şi jurnalismul care a încercat să-l corupă la un nivel şi mai jos; am auzit jurnalişti folosindu-l pentru demagogi şi vedete ale culturii consumeriste care îşi vând „imaginea”. Construirea acestei imagini false în ochii publicului în scopul păcălirii şi a unor câştiguri directe şi indirecte ar fi „imagologie”. Termenul este folosit declinat de către Alex Mihai-Stoenescu la pagina 462 din partea a doua a volumului 4 din „Istoria loviturilor de stat în România”, cu sens de „imagine publică”, adică de mască jurnalistică, demagogică şi comercială, instrumente al propagandei în statul modern. Pe lângă dezinformările conştiente pe care acest infiltratul DIA deghizat în istoric le face în această carte în ultimele volume, el foloseşte termenul „imagologie” influenţat de textele jurnalistice din care şi-a clădit maculatura vopsită în culori de istorie. Cred că ambiţiile jurnalismului de a reduce forţa termenului „imagologie” la aceste strategii de marketing, sunt mult prea nerealiste. Termenii „manipulare” şi „dezinformare” sau, mai simplu şi mai exact, „publicitate” şi „marketing” sunt mai potriviţi pentru acest scop.
Între aceste două poziţii, am găsit o accepţiune exclusiv etnologică şi antropologic-culturală a termenului „imagologie”. În cartea sa “Un război civil regizat", editura Romcartexim, 1997, la pagina 395, Mihai Ungheanu exclude total literatura din semantica acestuia. Citim acolo că :
„Se vorbeşte mult despre imagologie în cultura europeană, despre cum îşi alcătuieşte fiecare naţiune şi fiecare etnie şi cum reflectă, în funcţie de propria grilă, imaginea „celuilalt”, imaginea vecinului sau imaginea străinului, apropiat sau depărtat.”
Aşadar, conform acestei accepţiuni, imagologia nu este domeniul scriitorilor sau criticilor literari, ci a percepţiei de grup social a unui alt grup social sau individ. În România teoria imaginii se studiază în disciplinele extinse cunoscute sub numele de „Educaţie plastică” şi „Educaţie vizuală”. Deşi această terminologie se foloseşte şi în alte ţări, totuşi ea are marele dezavantaj că publicul larg o confundă cu educaţia fizică sau altele. Uneori şi elevii mai fac confuzii. Din cauza asta muţi încă preferă termenul vechi „desen”, şi el încă impropriu; desenul este studiu practic iar Educaţia vizuală e doar teorie. Dar denumirea disciplinelor şcolare care încep cu „educaţie” au o anumită doză de pleonasm; nu mai trebuie precizat acest fapt din moment ce se studiază la şcoală.
Chiar şi denumirea de „Arte”, aşa cum există în alte ţări, are dezavantajul că nu reuşeşte să facă distincţia foarte importantă între teorie şi practică sau în gradul de îmbinare al acestora într-un corp educaţional unic. În literatura de specialitate există deja termenul de succes „cromatologie”, un domeniu multidisciplinar în care intră fizica optică, biologia oculară şi psihologia. Deocamdată fizica şi biologia nu au suficiente resurse pentru a ne ajuta în descifrarea imaginii. Psihologia culorilor a dat unele rezultate şi sunt ferm convins că va aduce pe viitor mari surprize. De la interpretarea psihanalitică a viselor până la cea a unităţilor şi suprastructurilor imaginii mai e un pas foarte mic dar cam greu de făcut totuşi. În 130 de ani de psihanaliză făcută sistematic rezultatele nu sunt foarte vizibile şi clare pentru imagine (bidimensională) şi formă (tridimensională) din artele vizuale, cu toate că în literatură a făcut minuni. Teoria imaginii are un domeniu mai extins decât cel al cromatologiei; imaginea poate fi şi alb-negru sau culorile pot fi secundare formei. Cromatologia nu poate fi extinsă la morfologia imaginii. Compoziţia închisă/deschisă, statică/dinamică, decorativă/plastică, aglomerată/aerisită şi abstracă-figurativă nu are neapărat legătură cu culoarea. La fel şi variaţia formelor (ritmul). Prin urmare avem nevoie de un termen în care şi cromatologia şi morfologia imaginii să fie subînscrise. Cel mai potrivit în acest moment mi se pare cel de „imagologie”, de unde şi titlul acestei lucrări.
Ion Şuşală a propus termenul „arsmatetică” în mai multe lucrări (de exemplu „Curs de desen” Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 1996. pag. 75) însă nu a prins între specialişti. Sper că va prinde mai bine cel de „Imagologie” pentru că e destul de descriptiv şi deschis către poli-disciplinaritate. „Teoria imaginii” este o sintagmă mult mai bună şi rămâne o opţiune pentru cazul în care termenul „Imagologie” nu va prinde între specialişti. Personal pariez că la un moment dat se va impune datorită simplităţii sale şi a căilor foarte prolifice de comunicare cu literatura. Şi din acest motiv am riscat să-l introduc chiar în titlul acestei cărţi.
Oricum ar fi, teoria imaginii conţine 4 părţi. Prima este tehnologia imaginii care constă în descrierea materialelor, instrumentelor şi tehnicilor de lucru care reies din combinaţia acestora. A doua este gramatica imaginii ce cuprinde cromatologia, ca studiu al relaţiilor dintre culori, alături de teoria variaţiei formelor şi teoria compoziţiei. Alta este descrierea genurilor artelor plastice şi artelor conexe care se pretează la studiul artelor vizuale. În sfârşit a patra este semiotica imaginii, adică semnificaţia elementelor, semnelor tabloului. Astfel se va structura şi textul de faţă.
0 comentarii:
Post a Comment